Ultimul Crai din 2015

Categoria: hoinăreală

      2015 se apropie de sfârșit. Trecut e Crăciunul cu toate bunătățile și obiceiurile iar Revelionul de apropie vertiginos. Și de data asta așteptăm noul an la Zărnești. Am ajuns acolo o parte din gașcă pe 30 decembrie, ne-am acomodat și împreună cu Modjo, am ajuns, la concluzia că dacă tot suntem la picioarele Craiului, de ce să nu ne urcăm noi cu picioarele pe el? Și dacă în urmă cu câteva zile am testat glezna beteagă a lui Modjo cu o plimbărică lejera ca o salată de seară,( vezi hoinareala-si-cocotz.webnode.ro/news/plimbareala-pe-la-poalele-bucegilor/ ) acum aveam ocazia să trecem la următorul nivel. Văru' Sponzo Mâniosu' încă nu se vindecase de lenea ce l-a lovit cu ocazia Crăciunului, așa că am mai făcut o "feciorescă" doar cu Modjo. Am luat-o la picior pe 31 dimineață mânați de un avânt pionieresc având ca destinație cabana Curmătura via Piatra Mică. Se întrezărea o zi frumoasă, însorită, deci vom beneficia și de priveliști spectaculoase. Ne-am impus de la început un ritm mai alert și am străbătut rapid partea cea mai plictisitoare din traseu și anume forestierul din Zărnești până la Fântâna lui Botorog. De data asta m-am îmbrăcat mai gros să nu mai pățesc ca anul trecut, când stimabilul meu posterior a pățit ce pățește orice pahar cu apă uitat afară în plină iarnă norvegiană. Ne-am oprit la izvor cât să ne facem rezerva de apă și i-am dat la deal. Traseul intră în pădure inițial pe o vale la dreapta ca apoi să o întoarcă ca la Ploiesti (așa e expresia) și să urce pe versantul din stânga direcției nostre de mers. Devenea mai abrupt și Modjo începea să-și arate îngrijorarea față de panta acoperită de zăpadă și glezna sa pentru partea de coborâre. Dar până la coborâre avem de urcat, și ne-am pus pe treabă căci urmau niște serpentine anoste dar care aveau avantajul că ne ajutau să câștigăm rapid altitudine. Am menținut ritmul rapid și am depășit toți drumeții întâlniți pe traseu. După aproximativ 40 de minute am ajuns în Poiana Zănoagei (1393 m) unde am beneficiat de mângâierea blândă a lui Sorinel dar și de priveliști încântătoare. Aici panta s-a mai domilit, în față vedeam creasta mare a Pietrei Craiului cu toate vârfurile și pantele pudrate cu zăpadă, în stânga se înălța semeață Piatra Mică iar în spate trona maiestuos Bucegiul.

 Am continuat prin poiană pe poteca ce ducea la Cabana Curmătura dar în apropierea ieșirii din poiană se despărțea spre dreapta traseul cu punct albastru care ne urca pe Piatra Mică. Am venit bine până aici. Chiar dacă am mers alert, fizic mă simțeam bine, și Modjo la fel (inclusiv glezna). De aici începea urcușul mai abrupt. În prima parte urcăm o pantă fără vegetație ca apoi să intrăm în pădure. Deși zăpada nu era mai mare de trei degete, nu se vedeau urme, semn că azi nu mai urcase nimeni. Ca atare nu se vedea pe unde șerpuiește poteca, semnele de pe pietre fiind acoperite cu zăpadă. Așa că șerpuiam și noi bezmetic pe unde ne părea mai comod având însă grijă să nimerim locul unde intră traseul în pădure. Partea bună era că, cu cât câștigam în altitudine cu atât priveliștea devine mai interesantă. Eu mă tot opream să scot aparatul, să-i pun filtre, să fac poze în timp ce Modjo își vedea de drum.  

Am ajuns în cele din urmă la marginea pădurii unde am găsit punctul albastru pe copaci și am început urcușul abrupt în mici zig-zag-uri. Poteca era greoaie, cu noroi pe alocuri, trepte de piatră și zone de grohotiș dar înaintam încet și sigur. Urcam deja de ceva vreme și părea că nu mai ajungem în creastă. Modjo, care nu mai fusese demult pe aici mă tot întreba cât mai avem iar mie mi se părea că din moment în moment o să ajungem la "tunelul" de jnepeni care ne scotea în creastă. Atâta doar că nu mai apărea tunelul. Continuam să urcăm și într-un final pătrundem prin sus numitul tunel și începem să simțim miros de creastă. Într-adevăr am iesit la lumină lângă Crucea Eroilor (1791 m).

 Aici, deși ieșisem la soare, cam bătea vânticelul și pentru o scurtă pauză ne-am pus la adăpost în dosul unor jnepeni. Exact atunci m-a sunat și Sorinacio care urma să vină să petreacă revelionul cu noi. "Ce faci Titi! Unde ești?", "Sunt pe Piatra Mică". Replica lui a fost totală: "Da' ce cauți acolo?". După ce am mai făcut căteva poze fiecare am plecat pe creastă înspre Șaua Crăpăturii.

 A urmat o zonă destul de largă cu jnepeni ca apoi să intrăm în adevărata zonă de creastă și să stăbatem o potecă destul de îngustă.

 A mai urmat o scurtă bucată de urcare și am ajuns într-un final pe vârful Piatra Mică (1816 m).

 Apoi o serie de zone înguste urmate de coborâre pe stâncă ajutați de cabluri fixate. Aici au început cu adevărat dificultățile pentru glezna lui Modjo. Stânca era acoperită pe alocuri cu o pudră de zăpadă, erau și zone cu gheță și trebuia să aibă mare grijă să nu forțeze. Am realizat că între stânca acoperită cu zăpadă și glezna lui Modjo, se înfiripase o prietenie la fel ca cea dintre Remus Cernea și mașina de tuns. 

Dar încet şi cu îndemânare ne-am strecurat printre stânci, cabluri, bolovani şi jnepeni oprindu-ne din când în când să admirăm peisajele ce se aşterneau în faţa nostră ca picturile într-un muzeu. Oricum, timp aveam berechet, vremea era frumoasă, așa că de ce să ne grăbim și să nu profităm de aerul binefăcător de munte? Am trecut și de această zonă pe care Modjo (dar mai ales glezna) n-a apreciat-o și am ajuns în Șaua Crăpăturii (1580 m). De aici coborârea a fost lejeră și în 10 minute am ajuns la Cabana Curmătura (1470 m) unde am gasit multă lume și veselie. Erau turiști care urmau să își petreacă revelionul la cabană. Trebuie că s-au distrat bine cu cântece de munte și povești de pe poteci. Am găsit un locșor la o masă și ne-am luat căte un ceai în care s-a strecurat și o "cinzeacă" de rom. Apoi am băgat pe instalație (aia digestivă) câte o portocală, că Modjo luase merinde. Acum că ne-am "încărcat bateriile" ne-am echipat și am pornit la vale ca avalanșa. Drumul prin pădure spre Poiana Zănoagei era relativ plat și glezna lui Modjo (care începe să devină personaj de sine stătător) se simțea ca peștele în apă, încât făceam eforturi să țin ritmul. Pe drum ne-am întâlnit cu mai multe găști de munțomani care mergeau spre cabană să petreacă acolo schimbarea lui 15 în 16. Am traversat rapid Zănoaga și am reintrat în pădure pe traseul pe care urcasem.

 Ne grăbeam să ne întâlnim cu gașca care probabil se reunise acasă și să ne pregătim pentru Rev. De aici panta a început să se accentueze însă pâna la urmă teama lui Modjo de dimineață s-a dovedit nefondată. Adică partea asta a fost pantaloni scurți pe lângă stânca cu cabluri. Când am ajuns din nou la Fântăna lui Botorog și am văzut apa, am realizat că am cărat bidoanele pline și aproape nu am băut deloc. Asta nu-i optim! După aproape 6 ore de traseu, acasă, deshidratarea de care m-am "bucurat" s-a tradus într-o durere de cap care m-a ținut toată seara. În concluzie: nu faceți ca mine! Hidratați-vă pe munte! (și nu numai).

P.S. Mi-a murit bateria la telefon la coborâre înainte de a ajunge la Botorog și înregistrarea nu e completă