Trio-ul de la Baia Sprie - Lacul Albastru, Crăpătura Zorilor şi Puţul Francisc.

Suntem în concediu! Uraaa! Ne decidem ca o primă parte din acesta să o petrecem la Maramureş. Aici ne-am întâlnit cu naşii noştri: Corneliu (zis şi Nunyo) şi Monica. Erau şi ei veniţi în concediu şi fiindcă ne vedem destul de rar am zis să petrecem câteva zile împreună. Am fost găzduiţi de părinţii şi fratele Monicăi, într-un sătuc aproape de Sighetul Marmaţiei. Un loc, de altfel, pitoresc cu căsuţe răsfirate pe dealuri, un loc fără semnal la mobil şi cu o liniste absolută (şi la propriu şi la figurat). Gazdele noastre, oameni calzi şi faini, ca mai toţi maramureşenii, ne-au primit cu braţele deschise şi ne-au îndopat cu tot felul de bunătăţi, udate binenţeles cu horincă. Dar pe lângă toate astea, în toate zilele petrecute acolo, am dobândit o linişte interioară de care parcă nu voiam să mă despart. Ba chiar îmi făcusem planuri unde să-mi pun cortul, în curte pe un deluşor cu o privelişte faină asupra satului şi a dealurilor ce-l înconjoară.

Dar, cum ar zice lucrătorul zoopastoral, să ne întoarcem la oile nostre. Cu o zi înainte am fost la Sighet cu toţii, întrucât Nunyo avea de făcut ceva cumpărături şi de rezolvat nişte treburi. Am profitat de faptul că eram în oraş şi am vizitat fosta închisoare de represiune comunistă de la Sighet, locul unde a murit Iuliu Maniu şi care a inspirat documentarul Memorialul Durerii. Muzeul era bine organizat, fosta închisoare a fost reamenajată astfel încât fiecare celulă era un minimuzeu tematic. Doar celula în care a fost închis și în care a murit Maniu a ramas neamenajată, arăta exact ca atunci. Un pat metalic pe care era o saltea ruptă de paie și două găleți în colțuri. Atât. Mică, rece și întunecoasă.

O altă celulă neamenajată era așa zisa "Neagra", o zonă de pedeapsă fără lumină și cu un belciug în mijlocul podelei, de care era legat un lanț destul de scurt. Aici, cel pedepsit stătea câteva zile legat pe betonul rece.

În celelalte celule am văzut obiecte ce au aparținut deținuților, lungi liste cu cei întemnițați, printre care majoritatea intelectuali (profesori, oameni de știință, preoți, politicieni din partidele ce se opuneau comunismului), adică toți care crâcneau împotriva sistemului. Erau celule în care erau expuse bucăți din ziarele vremii, propagandă comunistă și intoxicare prin media. Dar cel mai tulburător moment a fost când am vizitat celulele în care erau enumeraţi torţionarii dar şi metodele de tortură preferate de fiecare. Mai mult de atât mai era o celulă cu mărturii ale supravieţuitorilor care au văzut şi simţit pe pielea lor aceste "experimente". Sunt încă mulţi nostalgici ai comunismului pe care i-aş invita să vină aici să vadă ce a însemnat acesta pentru cei ce au vrut de la viaţă mai mult decât o locuinţă şi un loc de muncă.

Totuşi, în titlu, am zis că povestesc despre altceva, aşadar revin la lucruri mai pozitive. Aşadar, Monica reuşeşte să lase copiii în grija unei verişoare şi pornim toţi patru spre Baia Sprie. Citisem eu pe net că din centrul oraşului, de lângă o catedrală, porneşte traseul spre Lacul Albastru, care era obiectivul principal. Acesta se pare că este unic în Europa. S-ar fi format între anii 1919-1920 prin prăbuşirea unei mine. (sursa Agerpres). Apa are un ph acid şi conţine ioni de cupru şi sulf. Datorită acestul lucru se pare cu nu trăiesc aici nici plante şi nici peşti şi evident nici balene (că n-ar încăpea). Tot datorită compoziţiei chimice, apa capătă culori specifice în funcţie de poziţia soarelui, temperatură şi de anotimp. Astfel primavara are culori de la albastru deschis la albastru închis iar vara un verde smarald. Mai poate avea o culoare nedefinită maro tulburiu atunci când se bălăcesc oameni in lac (după cum era de aşteptat). Am găsit fără dificultate catedrala din centru oraşului, am găsit şi panoul de informare turistică pe care mai erau descrise două obiective de vizitat în apropiere şi am făcut o poză cu telefonul la harta zonei. Astfel pregătiţi îi dăm la deal urmărind marcajul cruce roşie. La început pe străduţe printre case ca apoi să ajungem la liziera unei păduri. Ce-i drept soarele ne cam lovea necruţător aşa că o pădurice era bine venită. La marginea pădurii însă, ne confruntăm cu o dilemă. Vedem pe un copac o cruce galbenă. Studiez harta şi constat că exista într-adevăr un traseu cu cruce galbenă, dar nu se intersecta, teoretic, cu crucea roşie. Si atunci noi cum am ajuns pe alt traseu?! După ce ne învârtim puţin dăm de o scândurică de lemn pe care era desenată o săgeată şi scria "spre Lacul Albastru". Deci suntem pe drumul bun. După ce am văzut scândurica, mi-am dat seama de ciudăţenie. Vopseaua de pe acesta era tot galbenă ca şi crucea, însă doar din cauza vechimii voseaua părea galbenă. În realitate ea fusese la origine roşie şi se decolorase în timp atât de tare încât dacă nu te uitai atent o vedeai galbenă. Iată de ce ajunsesem pe "traseul cu cruce galbenă". Pădurea prin care urcam acum ne ferea de soare şi simţeam că ne apropiem de lac. Abia aştetam să-i văd culoarea şi să "puşc" nişte poze. Şi după vreo 40 de minute de urcare de la catedrală, ajungem! Uite lacul! Uite-i culoarea...maronie! Ca să folosesc o expresie prezidenţială: "Ghinion". În lac se bălăceu de mama focului nişte copii. Oare ce mă aşteptam? Era vară! Fac totuşi nişte poze şi ne aşezăm pe o băncuţă amenajată să ne bucurăm de frumuseţea zonei.

Între timp, mai studiez poza din telefon să văd ce mai putem vizita în apropiere. Se pare că mai avem de văzut Crăpătura Zorilor şi Puţul Francisc. Despre astea nu ştiam nimic, deci nu ştiam ce să căutăm. Ne punem pe drum, de data asta pe adevărata cruce galbenă. După vreo 100 de metri de la lac traseul începe să coboare şi drumul se lăţeşte. Însă o altă cărăruie foarte vizibilă se desprinde în dreapta pe curbă de nivel. Pare interesantă aşa încât decidem să o urmăm să vedem unde duce. Mergem prin pădure vreo 150 de metri şi brusc ne trezim pe marginea unui hău. În faţa noastră se căsca o adevărată prăpastie, adâncă (nu reuşeam să îi vedem fundul) şi lată de vreo 7-8 metri, cu pereţii stâncoşi. Aveam să aflăm mai târziu că aceasta era Crăpătura Zorilor. Mă aşteptam totuşi la nişte indicatoare sau măcar la o încercare de gard care să oprescă vre-un turist mai avântat să cadă în respectiva atracţie turistică (prin atracţie gravitaţională). Dar se pare că nu. Mergi aşa liniştit prin pădure şi hop! Crăpătura.

Am citit ulterior că de aici se extrăgeau minereuri de tot felul de metale prin tot felul de metode. Una dintre ele era încălzirea stâncii cu focuri făcute la baza ei timp de 2-3 zile şi răcirea bruscă cu apă şi oţet. De aceea, pe alocuri stânca era înnegrită. Pe malul pe care eram, mai în amonte, era şi o grotă. Aşa că hai să "peşterim". Nu aveam la noi lanterne (cine se  gândea că o ne trebuiasca), dar îs bune şi telefoanele deştepte că au aplicaţii tip lanternă. Astfel înzestraţi, cercetăm fugar grota. Din păcate nu era mare lucru de capul ei. Cam vreo 35 de metri, se bifurca în Y cu un braţ foarte scurt, clar săpată de oameni şi prin urmare lipsită de formaţiuni specifice peşterilor. Apoi facem cale-ntoarsă la crucea galbenă şi începem să coborâm pe drumul ce se lăţea tot mai mult. Eu speram să găsim cumva, mai jos, pe dreapta vre-o cale de acces spre fundul Crăpăturii, dar nu am găsit nimic sau nu am căutat îndeajuns. E hai acum să vedem ce e şi cu puţul ăla! Cărarea pe care coborâm noi se întâlneşte cu un drum forestier, aşa cum vedeam şi pe harta din telefon, iar puţul trebuia sa fie pe undeva prin zonă. Din nou aceiaşi problemă: nici un indicator sau marcaj turistic. Deci tot pe bâjbâială şi hălăduială. Am găsit o casă şi m-am gândit să întreb, dar oamenii din curte nu erau din zonă ci doar executau o lucrare acolo, aşa că i-am lovit crâncen cu întrebarea. Am studiat din nou harta şi am luat-o la pas prin pădure în direcţia în care, teoretic, ar trebui să fie puţul. L-am găsit relativ repede, am hoinărit prin jur şi apoi ne-am aşezat pe iarbă la un scurt popas.

Era o iarbă care te îmbia să te tolăneşti şi să priveşti cerul printre frunzele copacilor şi chiar să aţipeşti cu concertul pădurii în urechi. Ruinele care se vad, se pare că găzduiau puţul liftului care cobora în galeria minieră.

Toata zona de fapt, a fost în trecut o mare zonă de exploatare a minereurilor.

Am părăsit cu regret zona şi umbra copacilor mergând pe drumul forestier în sens invers. Acesta ne-a adus destul de repede printre case, cu soarele-n ceafă, şi în curând înapoi la maşină. Şi cum şi stomacul cam începea să-şi ceară tributul am trecut rapid Gutinu' înapoi şi ne-am oprit la o păstrăvărie unde am "băgat pe instalaţie" o mândreţe de păstrăv asezonat cu tot ce trebuie. Însă ce mi-a plăcut cel mai mult a fost locaţia. Printre lacuri cu păstrăvi, clădiri din lemn, unele aşezate pe piloni de lemn deasupra unuia dintre lacurile cu peşti. Pe malul lacului mare, mesele rustice erau aşezate printre copaci iar ospătarii erau îmbrăcaţi în costume populare. Nu mai ştiu cum îi zice dar merită să mergeţi dacă ajungeţi în zonă. E pe drumul dintre Sighet şi Baia Mare, chiar înainte de a urca Gutinu' pe dreapta.

Ne-am întors în Glod şi fiindcă ziua încă nu se terminase, ne-am gândit să mergem şi până în satul vecin unde "legendele rurale" (dacă am fi fost la oraş ar fi fost legende urbane) ne spun de existenţa unei bisericuţe făcută dintr-un singur copac. Când am ajuns, la biserică nu era nimeni, dar a apărut imediat o doamnă care ne-a deschis să vizităm biserica.

Din vorbă în vorbă a rezultat că doamna respectivă era ceva rudă îndepărtată de-a Monicăi si tot ea ne-a spus că chestia cu biserica dintr-un singur copac era o legendă promovată de pensiunile din zonă pentru a atrage turişti. Biserica era într-adevăr foarte veche dar după cum am apreciat eu era nevoie de un sequoia pentru a face toate scândurile şi bârnele necesare constuirii acesteia.

Aşa că: încă un mit destrămat.