Prăpăstiile Zărneştilor reloaded si Tamina

Categoria: cocotz

      Sâmbătă 25 iulie. Astrologul de serviciu, Răzvan, ne-a prezis de vineri seara, printr-un SMS, că vom mai avea un week-end cu cocoţ. Semăna ibzitor cu cel de săptămâna trecută adică „sâmbătă Prăpăstii, duminică Tamina”. Ştiţi cum e cu horoscopul, când iţi convine previziunea crezi în el, când nu, spui că-s aiureli fără rost. De astă dată credeam. Urma să fim mai mulţi iar noi trebuia să o luăm în maşină şi pe Daniela (zisă şi Curcubeu) dat fiind faptul că se mutase în blocul de lângă noi. Şi ei îi convenea situaţia deoarece mai rămânea loc de mocăială. Aşa că toţi trei am ajuns în Prăpăstii mai târziu decât restul. La intrare am prezentat „abonamentele de Crai”, iar tipul care era de serviciu ne-a zâmbit ca şi cum ne-ar cunoşte. Simona şi-a adus aminte imediat de el, dar eu, mai ardelean fiind, m-am prins ceva mai târziu. Era un tip cu care am stat la poveşti şi la o bere în curte la Drughi acum 7 zile. La faleze, ca şi săptămâna trecută, Drughi, Octavia si Andreea Copăescu, care venise şi cu fiul său, Cezar, în vârstă de aproximativ 4 ani, un puşti foarte simpatic. Grupul nostru nu se vedea, de unde am concluzionat că sunt mai sus la căbănuţa Salvamont. Îi găsim angajaţi, câte doi, pe trasee. Răzvan şi Micuţu pe „Ecou” (6c) iar Dudu şi Marius Şimandan pe „Image de Toi”(6c).  Aşadar fac pereche cu Daniela şi ne întrebam pe ce să ne dăm. Erau şi alţi căţărători şi se cam stătea la coadă. Ne-am echipat şi Daniela a plecat pe un traseu care nu era trecut în topo (un fel de hartă în care sunt schiţate traseele precum şi numele şi gradul lor) dar despre care ştiam că este un 6a. Îl urcă Curcubeu şi pune buclele după care îl fac şi eu. Trecem la urmatorul, tot fără nume, un 6b. Îl face Daniela, încet, se mai odihneşte, dar frumos până la capăt. Mă pornesc şi eu. Văzusem cam care sunt prizele şi că pasul (cea mai dificilă parte din traseu) era în partea de jos, cu surplombă. Am trecut de pas, deşi era cât pe ce sa cad, şi am continuat în sus, fiind clar încântat de mişcările pe care trebuia să le fac în traseu. Mi-a plăcut foarte mult.

. În timp ce mă căţăram aparuse şi Andreea cu Cezar căruia îi pusese o manşă (căţărare cu coarda deja trecuta prin top, deci cu coarda venind de sus). La cei patru ani era un căţărator dibaci şi deja avea admiratori din rândul turiştilor care se plimbau prin Prăpăstii. Şi ca să fie totul complet, ca o vedetă, după ce a terminat trasesul s-a întors spre public şi a strigat în gura mare „acum puteţi să mă filmaţi!”.

Întreaga vale a rasunat de râsete şi aplauze. Răzvan şi Micuţu au început să se caţere pe un traseu pe care nu se mai urcase nimeni de la Burebista încoace, pe care nu l-au făcut şi unde au fost nevoiţi să zămislească un artificiu ca să poată recupera buclele. După toată tevatura am hotărât să ne mutăm tabăra mai jos la proiectele fiecăruia. 

Aşadar, asta însemna pentru Răzvan, „Pitiu” şi pentru Andreea, „Transsexual”. Din păcate, pentru Răzvan n-a fost azi ziua aceea. I-a dat mai multe încercări dar nu l-a legat (nu l-a facut cap-coadă fără să cadă) Apoi pe rând Dudu, Marius si Daniela şi-au încercat puterile cu Pitiu dar nu l-au dovedit. Lângă noi, Andreea a reuşit spectacolul zilei. A urcat încet, sigur, şi fără greş Trassexual. A fost un spectacol pe cinste, fiecare mişcare sigură şi foarte bine calculată, apucând fiecare priză ca o felină prada. Toată suflarea în Prăpăstii se oprise. Toată lumea o privea, o încuraja în gând şi nu îndrăznea să răsufle de frică parcă să nu o doboare de pe stâncă. După ce am hotărât că ajunge cu căţăratul pe azi, a venit Micuţu şi a făcut Pitiu din încheietura mâinii stângi, probabil încurajat de izbânda Andreei, şi a adunat buclele.

Duminică o luăm de la capăt. Conform horoscopului, ne aştepta Tamina. Ăsta este un alt loc de căţărat preferat în zilele toride de vară, fiind umbrit şi aproape de apă. Daniele Curcubeu n-a mai venit, întrucât avea în plan să apară prin alte locuri, aşa că am plecat doar eu şi Simona. Până acolo am luat-o frumuşel pe DN-u spre capitală, da’ nu mult, numa până la Timişul de Sus. Pe drum, puzderie de maşini parcate pe ambele părţi, iar noi parcă fascinaţi de parada automobilistică, am trecut de locul unde ar fi trebuit să ne oprim. Acum discutam în contradictoriu unde să întoarcem „uite aci”, „na c-am ratat, mai încolo”, „aici?, nu că aici e curba Huidu”, „mai încolo, da’ e tot linie continuă”, „vezi că e Politia” şi tot aşa. Într-un final am făcut „triplu tuluc” şi ne-am întors. Am parcat maşina în faţa maşinii lui Răzvan şi l-am blocat ca să fim siguri că nu mai pleacă. După ce treci podul traseul intră în pădure unde ai două variante: pe drumul forestier, ce urcă mai lin în serpentine dar mai lung şi prin soare sau pe poteca marcată, mai abrupt dar mai scurt si la umbră (bonus rugi cu zmeură). Am preferat să ne ascundem de soare.

Am făcut drumul cam în 45 de minute (Răzvan, mai zglobiu fiind îl face în 20). Ajunşi la stânci constatăm că e prea linişte. Oare ce fac ăştia? Au venit la căţărat şi ca românu’ s-au bagat la umbră şi dorm? De fapt era o atmosferă de concentrare. Era doar Răzvan cu Micuţu şi fiecare cu proiectul lui. Micuţu se opintea pe „Cold Fingers”(7c+) şi Răzvan se căznea pe „Poison”(7a+), fiecare asigurândul, pe rând pe celălalt. Mereu m-au fascinat numele pe care alpiniştii le aleg pentru traseele lor.

M-am alăturat bucuros ca „asigurator profesionist”. Cât s-au odihnit ei m-am căţărat şi eu pe un 5b, unde ce-i drept am cam orbecăit după prize, dar l-am dovedit. Din păcate pentru cei doi, iarăşi n-a fost ziua, însă cu fiecare urcare neizbutită eşti tot mai aproape de finalizare. Iar după ce îl faci, îţi zici „a fost uşor, oare de ce m-am chinuit atât?” Dar până la urmă ăsta e tot farmecul – strădania de a obţine. Am luat-o încetişor la vale, de data asta pe forestier pentru a nu forţa prea mult balamalele genunchilor. Când am ajuns aproape jos am observant pe dreapta nişte rugi de zmeura cu bobiţe rozalii numa’ bune de băgat pe instalaţie (digestivă binenţeles). Apoi îl văd pe Răzvan că dă buzna în zmeură ca vikingu’ în mănăstire, urcându-se sus pe o grămadă mare de vreascuri uscate şi după 5 minute constată că îi lipsesc cheile de la maşină, pe care a avut „inspiraţia” să le ţină în mână în timpul operaţiunii de culegere şi înfulecare. Deja ne vedeam cotrobăind prin grămada de vreascuri şi rugi de zmeură. Norocul a fost că avea la chei un breloc metalic care a lucit în mod fericit şi ne-a scutit trudă.

Şi s-a dus şi week-end-ul ăsta! Gata! La muncă. Îl aştept cu nerăbdare pe următorul că am nişte idei de hoinăreală pe care de mult aştept să le pun în practică.