M-am certat cu o cafea!

Pare surprinzător pentru că eu iubesc cafeaua, de fapt sunt de-a dreptul dependent de ea. Însă marţi am reuşit să intru într-un conflict cu o cafea şi a fost o ceartă atât de urâtă încât doamna cafea a sărit la mine, adică pe mine! Sau mai scurt, am fost atât de bleg încât mi-am transferat-o din paharul de plastic direct pe vestimentaţie. Pare banal, pentru că probabil mulţi au păţit-o, dar aşa cum am făcut-o eu...merită povestit.

Aşadar, marţi dimineaţa mă pornesc spre Ploieşti pe o ploaie câinoasă. Fac o escală şi pe la spitalul din Câmpina. Îmi termin treaba pe aici şi imi caut un tonomat de cafea pe care să o savurez îm drum spre Ploiesti. Existau nişte astfel de aparate în holul mare al spitalului, dar de când au renovat au dispărut din acest spatiu adăpostit. Singurul aparat (pe care îl ştiu eu) era în curte, adică în ploaie. Da' nu-i stres...am umbrelă. Îmi poziționez cu șustă geanta pe umăr, umbrela în mîna stângă și banii pentru cafea în dreapta. Bag bancnota, aleg Lavazza Blue (și mă ling pe bot în gând), imi culeg restul de pe jos (că nu exista ușiță la nișa respectivă și monedele zburau pe rând prin curte) și în final iau mult râvnita licoare amăruie. Din locul în care eram, ca să scurtez drumul până la mașină, o iau din nou prin spital. Ajung sub acoperiș și vreau să închid umbrela. Dar pentru această operațiune am nevoie de amândouă mâinile, așa că prind marginea paharului în dinți. Apoi, varianta corectă ar fi fost să cobor umbrela în față și să o închid (de asta mi-am dat seama după). Însă eu am vrut să închid umbrela mai repede cât încă era deasupra capului. Prin urmare ridic rapid mâna să trag de chestia aia care închide umbrela și fiindcă nu o văd ridic în mod reflex privirea, și odata cu ea și capul. O căldură pe lateralul gâtului și pe piept mi-au adus aminte că încă aveam paharul în dinți. Minunat sentiment! Mă uit imediat în reflexia geamului să vad cât de gravă e situația. O dâră maro de trei dește' și lungă de două palme se lăfăia pe cămașa albăstrică în lateralul cravatei. Noroc că sacoul și cravata au scăpat de atingerea colorată. Eram încă la începutul zilei de lucru și prin urmare a trebuit să mă prezint așa mândru și chipeș cum eram la restul medicilor pe care urma să îi vizitez. Un lucru a fost cert în ziua respectivă. Nimeni nu a reușit să mă privească în ochi, privirea alunecându-le invariabil în jos. Cu sigurață acest lucru s-a datorat privirii mele pătrunzătoare...sau nu?