Holbăveală cu Ioan Stoenică

Haideţi  să vă povestesc şi tura asta. Dar mai întâi să definim termenul de "holbăveală" - este un fel de hoinăreală pe dealurile din Holbav. Se întâmpla pe sfârşit de octombrie. Începuse să fie deja destul de friguţ, mai ales noaptea, ca dovadă fiind faptul că uneori, dimineaţa, era nevoie să mă folosesc de racletă pentru a-mi crea vizibilitate prin parbriz. A apărut pe Facebook un eveniment creat de Ioan Stoenică la care am fost invitat. Era voba de o tură cu cortul de două zile pe dealurile din Holbav (lângă Codlea, Braşov - deci la doi paşi), o tură de plimbat dar mai ales de fotografiat peisajele faine din zonă. Pe Ioan îl ştiţi de la emisiunea tv "Pe poteci spre inima ta" de pe TVS Braşov (daca nu prindeţi postul căutaţi pe Youtube) sau de pe net (ioanstoenica.com/). Tot de acolo îl ştiu şi eu şi îl mai ştiu de la vernisajele expoziţiilor sale de fotografie şi de la un atelier foto la care am participat anul trecut la început de octombrie. El mai organizase şi anul trecut, în aceiaşi perioadă de sfârşit de octombrie un eveniment pe care l-a denumit Holbăveen (are legatură cu sărbătoarea aia americănească căreia nu-i văd rostul) şi acum se gândea să o reînvie (ca pe Lazăr). "Tură foto" suna foarte bine dar şi mai bine suna "stat cu cortul" că nu mai fusesem de mult şi începusem să-i duc dorul. Aici, însă aveam o problemă de convins nevasta şi mă pregăteam să răspund la toate întrebările care urmau să apară, inevitabil, ca vitejii după război. Erau întrebări de genul "da' cât avem de mers?", "da' nu e frig cu cortul?", "da' dacă vine ursul?", "da' cât de greu va fi rucsacul?" - întrebări îndreptăţite de altfel. Nu vă impacientaţi, sunt obişnuit că aşa face de fiecare dată şi la sfârşit e încântată de cum a fost. Aşadar cu şustă şi îndemânare am reuşit să o conving că nu sunt urşi la Holbav, nu e mult de mers, o să luăm haine călduroase pe care o să le car eu. Ne-am apucat de împachetat iar rucsacul meu devenea tot mai mare (noroc că era încăpător) încât deja îmi scădea încrederea în capacitatea mea de a-l căra.

Ne-am întâlnit la gara din Braşov, la 8:30. La 2 minute după ce am ajuns a apărul grupul lui Ioan, în ordinea numerelor de pe tricou: Camelia, Cosmina, Stela, Iulia şi Ilinca, iar în parcare ne aşteptau Costel şi Cristina care veniseră de la Iaşi. Deci sincronizare perfectă. Ne-am împărţit în cele două maşini iar noi le-am preluat pe Stela, Camelia şi Cosmina. Am potrivit cu măiestrie cinci rucsaci, izoprene şi beţe în portbagaj (v-am mai spus că am fost campion pe sate la Tetris?) şi am pornit spre Holbav. Vremea era bună, soare, iar galbenul, portocaliul şi ruginiul încă nu s-au scuturat din copaci, deşi era toamnă târzie, aşa că totul era perfect pentru poze. Nu chiar totul: mi-ar fi plăcut nişte nori albi şi pufoşi pe cerul albastru care azi era din păcate uniform. L-am "certat" pe Ioan că a omis acest aspect la organizarea turei. Putea să facă şi el rost de nişte nori. Am lăsat maşinile în sat langă o şcoală şi am plecat în prima tură a zilei, o tură cu rucsaci uşori, o plimbărică pe dealuri în căutare de peisaje şi bună dispoziţie. Traseul a fost foarte bine ales de Ioan şi ne-a purtat pe dealurile dintre Holbav si Zărneşti. 

Am facut poze, am hălăduit printre case, parcă uitate de lume, unele locuite, altele care n-au mai auzit de mult glas omenesc (poate doar şoricesc)

Probabil mulţi dintre noi ne-am întors cu gândul în copilărie, când totul, la bunici, era atât de frumos şi eram atât de lipsiţi de griji. Unii chiar au făcut mai mult de atât şi s-au dat într-un leagăn pe care l-a găsit Ioan atârnat într-un copac.

Apoi am început să coborâm şi am ajuns la maşini să ne pregatim pentru tura a doua a zilei, adică cea cu rucsacii grei. Şi fiindcă era cam ora prânzişorului, am făcut o pauză şi am băgat rapid ceva pe instalaţie. E acu' e acu'. Acasă, rucsacul, nu părea foarte greu, dar acum am mai adăugat vreo trei litri jumate de apă. Surprinzător...acceptabil. Pornim de data asta în partea opusă, adică înspre Măgura Codlei, şi urcăm o primă pantă abruptă. Încep să mă obişnuiesc şi mă simt din ce în ce mai bine cu Mammut-ul (şi la propriu şi la figurat) în spate.

Urcuşul era lejer, vremea bună, timp aveam berechet, aşa că ne mai opream la o poză, la o discuţie, totul fain şi relaxant. Câştigam tot mai mult în altitudine şi ne apropiam de ceea ce urma să devină popasul de noapte.

 Ioan ne rezervase cazarea la ultimul etaj, un loc cu panoramă deosebita de unde puteam urmării liniştiţi spectacolul apusului dar şi cel al răsăritului.

Am ajuns destul de repede aşa că avem destul timp de ridicat corturi, pregatit d-ale gurii şi toate cele. Ioan nu are de lucru şi aruncă o vorbă că ar fi fain să facem şi un foculeţ. Acum că m-a stârnit, m-am apucat să caut cele trebuincioase. Am găsit lemne uscate şi nişte ţigle (am pus corturile lângă o casă în paragină). Cu ele urma să construim un fel de vatră. 

Ne-am tot învârtit, răsucit şi sfătuit până am găsit un loc potrivit pentru foculeţul ce nu trebuia să fie mare pentru a nu alerta sătenii care ar fi văzut un foc pe deal, dar suficient cât să menţină atmosfera de campare. Dar înainte de a porni focul, au pornit primusurile să incălzească apa, ba pentru o supă, ba pentru o specialitate a la Ioan adică orez cu ton şi legume (pe care am gustat-o şi e tare bună), fie doar un ceai. Orice numa' cald să fie. Adevărul e că pe măsură ce soarele începea joaca de-a "v-aţi ascunsea" cu noi, şi pentru că ne-am oprit şi nu mai producem căldură prin efort, frigul îşi făcea simţită prezenţa. Aşa că: blindaj maxim activat!

După ce ne-am pus burta la cale, am aprins focuşorul şi ne-am pus la taclale. Iulia nu a scăpat ocazia să de descalţe şi să-şi încălzească tălpile. Aveam să observ a doua zi că pentru ea era un ritual descălţatul şi îndreptarea tălpilor spre surse de căldură (foc, soare). Nu prea rata ocaziile de a face asta.

Ne-am băgat în sacii de dormit relativ repede cred că pe la 7, deoarece se întunecase, frigul devenea mai aspru şi mai începuse şi un vânticel neprietenos. Am cuplat sacul meu cu al Simonei, în ideea de a ne încălzi reciproc. Teoretic e mai bine să fiecare în sacul lui, pentru că odată închis şi strâns pe gât ţine mai bine căldura, asta în cazul în care o produci. Căldura e produsă în mare parte de muşchi aşadar nu se aplica în cazul Simonei. Deci eu trebuia să fiu sursa. Şi din nefericire iar am pus cortul cam în pantă şi sacul de dormit aluneca pe salteluţă. Prin urmare din când în când trebuia să mă trezesc şi să mă viermuiesc spre celălalt capăt al cortului. Mai târziu s-a pornit un vânt de-a dreptul obraznic ce-l auzeam prin frunzele copacilor dar nu-l simţeam şi pe cort fiincă ne proteja ruina casei lângă care ne adăpostiserăm cu corturile. Per total noaptea a trecut cu bine şi n-am suferit de frig. Dimineaţa, Ioan ne-a anunţat că au fost -1 grad Celsius în cort, măsurat cu termometrul ceasului său.

Dimineaţa, Ioan a dat semnalul, şi au ieşit din corturi toţi vânătorii de imagini cu răsărit de soare şi am început să puşcăm în toate direcţiile cu obiectiviele, vizoarele şi declanşatoarele. Războiul megapixelilor, ce mai.

Încet, încet, toată lumea părăsea adăpostul călduţ al scului de dormit şi ieşea să se lase încălzit de razele soarelui ce începea să capete înălţime. Am început să facem pregatirile pentru micul dejun, fiecare ce mai avea pregătit. Ilinca chiar a făcut un mic compot din merele adunate cu o zi înainte. Apoi am început să adunam bajajele, să strângem corturile, toată activitatea fiind umbită de faptul că Cosmina şi-a dat seama că îşi pierduse un inel. ne-am transformat imediat în detectoare de metal însă, din păcate, fără rezultat. Am sperat că poate l-a pierdut în sacul de dormit sau i-a ieşit de pe deget când a bagat lucrurile în rucsac. Încă nu ştim dacă l-a găsit când a ajuns acasă.

Odată totul intrat înapoi în rucsaci, aceştia şi-au reluat locul pe spinările noastre şi noi am reluat călătoria, de astă dată într-o altă buclă spre Măgura Codlei, ce avea să ne ducă înapoi la maşini. Am urmat culmea dealului şi în scurtă vreme am ajuns la un grup de case. Într-una din ele locuia doamna Sulica (cu S nu cu P - după cum chiar dânsa ţine să precizeze). Acesta era o bătrânică pe cu care vorbise Ioan cu ocazia filmării unui episod "Pe poteci spre inima ta". Doamna Sulica ne aştepta, chiar ne-a spus că ştia că o să venim, că i-ar fi spus nişte oameni că vine băiatul care a filmat-o. Ce-i drept ne-am întâlnit cu nişte oameni care îl recunoscuseră pe Ioan, dar aceştia veniseră din direcţia doamnei Sulica şi nu invers. Oricum aceasta era în cadrul porţii când am ajuns.

Ne-am continuat călătoria şi, pe la ora prânzului am ajuns la maşini, unde ne-am imbarcat rapid în ideea de a ajunge cât mai repede la gara din Braşov că unii dintre noi aveau trenuri de prins. Pe drumul din sat am fost ajunşi de de nişte băieţi "temerari" care călăreau nişte ATV-uri. Deşi le-am făcut loc să treacă, ultimul a ţinut morţiş să ne arate o ghiduşie, şi odată trecut de noi a accelerat şi a făcut nişte "S"-uri care au ridicat praful la nivel Hirosima. Oneori mintea omenească e tare ciudată!

Am ajund la gară mai devreme încât am avut timp să intrăm La Plăcinte şi să luăm un prânz ca de sfârşit de tură. A fost o tură pe cinste, în care am văzut locuri faine şi am cunoscut oameni minunaţi.

De asta îs faine turele lui Ioan, pentru că te duce în locuri pitoreşti şi mai are şi altă o calitate: ştie mereu să se înconjoare de oameni minunaţi

Vă salută gaşca!