Hoinăreală în căutarea Peșterii lui Bogdan

Hoinăreala a început de fapt în mediul virtual. O altă invitație de la Ioan Stoenică, cel care aduce muntele în casele și în inimile oamenilor, eternul călător prin țara sa. Se profila ca o tură ușurică, pentru începători în ale muntelui, din Sinaia spre Stâna Regală cu trecere pe la punctele de belvedere. Până aici nimic incitant pentru mine, fiincă am mai fost de câteva ori pe acolo la cățărat. Poate doar ca tură foto însă în funcție de starea vremii. Dar șugubăț cum e Ioan, mai pomenește "în treacăt" și de niște peșteri de prin zonă pe care am putea să le vizităm. Bașca mai pune și niște link-uri cu poze de la Pestera lui Bogdan și Avenul Haiducilor (sau Peștera Tunelul Apelor) de am salivat instantaneu ca un rocker la Bikefest. Era clar de acum ca se lăsa cu peștereală. Și cum și Simona era dornică de ceva peșteri noi si proaspete ne-am abonat pe loc. Fiind o tură scurtă și ușurică s-a abonat multă lume, dintre care mulți numa' începători într-ale muntelui nu se numeau. Întâlnirea s-a dat în gara din Sinaia, sâmbătă 19 decembrie la ora 9. Noi am venit din Brașov cu mașina și am luat-o si pe Cristina. Am ajuns în gară și ne-am întâlnit cu gașca căutatorilor de peșteri, în total 13 adulți și 3 copii. Pe unii îi știam de la atelierul foto organizat anul trecut tot de Ioan (Cristina, Alina, Andreea și Cosmin), iar pe ceilalți i-am cunoscut la fața locului, gașcă faină, toți doritori de aventură. Astfel pregătiți am luat-o la picior înșirați prin parcul de la Cazino, pe străduțele din Sinaia, pe lângă mănăstire până am ajuns la Castelul Peleș. Ce-i drept nu-l mai văzusem de mult atât de aproape iar pe dinăuntru cred că din școala generală, când făceam tâmpenii și mi-o luam peste cap cu cartea de română de a 5-a (ediția cartonată).

 De aici, am luat-o pe lângă Pelișor și am ajuns în drumul spre cota 1400. 

După ce am trecut de Cabana Schiori, la prima curbă mai accentuată a părăsit drumul "de cotă" și am luat-o pe un forestier care s-a îngustat treptat și s-a transformat intr-o potecă ce șerpuia prin pădure spre Stâna Regală. Poteca era pietruită, pe alocuri cu balustradă și probabil că a fost un fel de promenadă pentru cei din vremea regalității. Băiatul Rodicăi și fetița Laurei, fiind apropiți ca vârstă, s-au împrietenit și au început să povestească diverse. Era o zi frumoasă, cu soare și de data asta Ioan a făcut rost și de norișori, insă, după cum veți vedea mai târziu, la sfârșit a cam exagerat. Ne-am mai oprit pe la niște puncte de belvedere, am învățat deosebirea dintre brad și molid (eu știam fix pe dos), precum și diferența dintre conurile lor. Mai pe scurt: dacă sunt pe jos, sunt de molid. Am ajuns apoi în poiana de la Stâna Regală, unde am căutat un loc mai însorit pentru o scurtă pauză de masă. Din păcate, norii comandați de Ioan s-au înmulțit peste măsură și au ajuns să-l acopere pe blondul Sorinel. Cei care au terminat de mâncat primii au început o actiune de explorare și "cucerire" a zonei stâncoase din jur spre deliciul copiilor. Și cum pauza și lipsa lui Sorinel au început să producă tremurici la mandibulă, am pornit spre următorul punct de atracție din itinerariu: punctul de belvedere amenajat pe stânca Franz-Josef. Până acolo am înfruntat un urcuș cu gheață numa' bun pentru iubitorii sporturilor cu patine. 

Și cum ce nu te omoară te face mai puternic, am ajuns în cele din urmă la balconul cu pricina. Din păcate priveliștea nu era pe măsura așteptărilor pentru că norii și ceața acopereau parțial Baiului, și tot ce puteai vedea era o Valea Prahovei mohorâtă înconjutată de copaci goi.

 Nici mărețul Bucegi nu se vedea din cauza norilor, dar până la urmă asta face parte din fascinația muntelui: poți să mergi într-un loc de șapte ori și să ai șapte priveliști diferite.

 Pentru mine și Simona de abia acum începea parte interesantă, adică o porneam către peșteri. Am pornit-o din Poiana Stânii înspre nord prin pădure, hălăduind și urmând oarecum un fel de creastă. Peștera trebuia să fie undeva în partea dreaptă a crestei (dacă ne referim la direcția noastră de mers), adică undeva fix deasupra carierei din Sinaia. Problema era că Ioan a fost o singură dată la peșteri, și atunci a pornit de la carieră, a ocolit cariera prin nord și apoi a mers spre sud pe creasta cu pricina. De data asta însă, noi veneam din partea opusă.

Am găsit un fel de puț dreptunghiular, destul de larg și cam de vreo 8-10 metri adâncime. Puteai cădea cu ușurință în el. La cum arăta, părea făcut de mână omenească pentru că oricât ar fi natura de ingenioasă, mi-e greu să cred că îi ieșea un dreptunghi așa perfect. Ioan își amintea de puț așa că eram pe drumul cel bun. Prin urmare, ca fie totul mai simplu, ne-a rugat să îl așteptăm până mergea să găsescă drumul spre peșteri. A trecut ceva vreme și Ioan al nostru nu mai apărea. Începuse să ne ia frigul și colac peste pupăză a mai început și o drăguță de ploicică. Ne-am adăpostit unde era cetina mai deasă și am așteptat. Într-un final după ce a dat vreo două ture la vale și la deal a apărut și Ioan asudat și deznădăjduit. N-a găsit nimic cunoscut. După o scurtă consfătuire și după ce ne-a descris cam cum arăta zona din apropierea peșterilor ne-am mutat mai la nord și am reluat căutările. Am pornit și eu în explorare că m-am plictisit să stau degeaba. Copii deja se plictiseau, îi cam luase frigul și probabil începeau să se întrebe de ce tot umblăm de bezmetici. În explorarea mea nu am găsit nici o peșteră însă am dat de încă două puțuri de aceleași dimensiuni cu primul. Treaba se complica. Acum era foarte clar că erau făcute de om dar era și mai clar că puțul văzut de Ioan în prima tură nu mai putea fi considerat un punct de reper. Probabil că erau mai multe astfel de puțuri în zonă și nu mai puteai să știi care era cel văzut de Ioan atunci. După descoperirea asta, părea că zona de la prima oprire semăna mai mult cu relieful din jurul peșterilor așa că ne-am întors. A urmat încă o cercetare fără rezultat. Timpul trecea și părea tot mai clar că nu vom găsi nici o peșteră. Între timp, ca să mai destindem atmosfera cineva (parcă Cosmin) a pus muzică la telefon și am început să dansăm. Apoi a apărut și Ioan și nu mai știu ce s-a hotărât pentru că o parte a grupului nu a mai vrut să căutăm peșterile așa că am coborât de pe creastă în partea stângă unde terenul era mai plat și am continuat spre nord, urmând să ocolim cariera și să ne întoarcem pe la baza ei spre Sinaia. Am luat-o așadar prin pădure printr-o zonă mai plată, cam dezamăgit că nu vom vedea peșterile, când la un moment dat văd că iar începem să urcăm în creastă.

 Rămăsesem mai la coada plutonului că făcusem niște poze, și când ajung din urma grupul, care se oprise, constat că Ioan iar se juca de-a v-ați ascunsea cu noi și ne pusese să mijim. După un timp se aude un chiot și apare Ioan radiind și anunțându-ne că a găsit poteca spre peșteri. Perseverent domnule! Și dacă tot erau aproape hai să le vedem! Găsise punctul de reper pe care îl căuta și anume două trunchiuri de copac decojite, răsucite și scorburoase.

 De aici poteca se distingea clar, cobora accentuat în serpentine spre marginea superioară a carierei. La un moment se bifurca în T. În dreapta se mergea spre Avenul Haiducilor (Tunelul Apelor)  iar în stânga spre Peștera lui Bogdan. Practic cele doua erau la câteva zeci de metri una de cealaltă. Am mai coborât puțin spre stânga până fix în buza carierei, am lăsat bagajele la intrare, am pregătit frontalele și ne-am avântat în peșteră.

 Aceasta nu era foarte lungă dar suficient de bine formată și concreționată cât să te plimbi prin ea, să vezi lilieci, să intri prin cotloane înguste și să te freci de pereți și nu în ultimul rând să mergi în patru labe. Am cercetat puțin dar nici unul din cotloane nu părea să aibă o continuare. Oricum interesantă. Un obiectiv ce merită revăzut și poate merită și zăbovit mai mult că acum eram cam pe fugă.

 Ne-am întors la bifurcație și de data asta am luat-o spre dreapta. În câțiva metri ajungeai la Avenul Haiducilor. Aici a trebuit să coborâm pe rând fiindcă intrarea era mai dificilă și se făcea pe două scări de lemn. De asemenea era și foarte îngustă încât trebuia să stai cu pieptul aproape de a doua scară să nu dai cu spatele de tavan. Dar după această coborâre se ajungea într-o cameră mai spatioasa unde ne puteam regrupa.

 Cred ca era la fel de adâncă ca și prima, cu forme intresante și de asemenea cu câțiva lilieci. Am mers în patru labe cu Ilinca până la capat și din nou am ajuns la concluzia că nu exista continuare.

 Am ieșit pe rând și ușor ne-am întors în creastă. Înainte de a începe coborârea am văzut-o pe Cristina făcând poze în zonă. M-am întors să văd despre ce era vorba și găsise o zonă interesantă, un fel de creastă din pietre acoperite cu mușchi care chiar era fotogenică.

 Am continuat apoi coborârea spre nord cotind ușor spre est pâna am ajuns la baza carierei. Deja se întunecase și frontalele și-au facut apariția pe capetele noastre.

 Au urmat apoi aproximativ 40 de minute pe un drum forestier care ne-a scos în cele din urma la drumul pietruit pe unde se urcă cu mașina la castelul Peleș. De acolo a mai fost o aruncătură de băț până la gară. A fost până la urmă o tură mai lungă și mai aventuroasă decăt se arătase dimineața iar copii s-au comportat foarte bine, în special fetița lui Florin care era și mezina grupului. La gară grupul s-a divizat. Unii au plecat cu trenul mai devreme și ceilalți am plecat să căutăm ceva să băgăm pe instalație (digestivă zic). Am găsit în cele din urmă un "împinge tava" ceea ce era excelent pentru că mâncarea era destul de diversificată și nu se mai pierdea timp până primeai ce ai comandat. În plus nu știu cine ne primea așa mulți și mocicoșiți cum eram după peștereală. Ne-am recuperat mașina și am dus-o și pe Cristina în parcarea de la Decathlon din Brașov să și-o recupereze și ea pe a ei. A fost o tură pe cinste în care am mai văzut niște locuri interesante și am cunoscut din nou alți oameni faini.

Vă salută gașca (de la stânga la dreapta): Ioan, Laura, Traian, Ilinca, Andreea, Cosmin, Alina, Claudiu, Rodica, Cristina, Florin, Simona, Cristina și copii!

P.S - de data asta am folosit mai multe poze de la Ioan (cu voia lui) pentru că eu am fost cam leneș la făcut poze.