Cetatea Orăţii si Cheile Orăţii

           Această destinaţie aştepta de mult sub forma unui rând cu o bulină la capăt în carneţelul meu roşu. În timp de cotrobăi pe Internet găsesc tot felul de locuri mai deosebite şi mai neumblate pe care le notez într-un carneţel roşu, ca viitoare destinaţii. Astazi, sâmbătă 1 august, am decis că era rândul să bifăm Cetatea şi Cheile Orăţii. Acestea se află pe DN 73  pe drumul dintre Braşov şi Rucăr chiar foarte aproape de şosea. Cetatea Oratea sau Oraţia, se crede că a fost ridicată de cavalerii teutoni prin 1212 la cererea regelui Andrei al II lea al Ungariei, ca un avanpost de apărare a tării Bârsei. Alţi istorici şi arheologi susţin că ar fi fost construită între 1368 şi 1377. (ro.wikipedia.org/wiki/Cetatea_Oratea) Acum, acolo există doar ruine, năpădite de vegetatie, din păcate. Practic nu este o „cetate” în adevăratul sens al cuvântului ci este mai degrabă o fortificaţie de dimensiune mică cu rolul probabil de a păzii o cale de acces. Cheile sau canionul Orăţii se află în spatele cetăţii, pornind de la latura nordică a acesteia şi este un canion mai tehnic care se parcurge de sus în jos (de preferat) şi necesită echipament pentru rapel (coardă şi hamuri) deoarece pe parcusul său există mai multe săritori (zone pe firul unei văi întrerupte de porţiuni verticale - dacă ar curge apă pe firul văii, aici s-ar forma cascade).

       De obicei ideile pentru turele noastre apar ca inspiraţie de ultim moment vineri seara sau sâmbătă dimineaţa, dar de data asta întrebarea firească "Bă...ce facem în week-end-ul ăsta?" a apărut în cursul săptămânii, mai ales fiind că în săptămâna ce se încheia cam plouase şi o tură de cocotz ieşea din ecuaţie pentru că ne cam dădea cu virgulă. Aşadar momentul perfect să scot carneţelul de la naftalină. Odată stabilit, pregătesc echipamentul, îl înghesui în rucsac şi o pornim spre punctul de întâlnire, unde ne întâlnim cu Răzvan şi Maria. Abandonăm o maşină pe drum (n-are rost să mergem patru persoane cu două maşini) şi ne îndreptăm spre Rucăr. După ce treci de Fundata, drumul începe să coboare şi după două curbe mai strânse, apare pe partea dreaptă (sensul spre Rucăr) o parcare care e despărţită de şosea de o bordură înalta de aproximativ 50-60 de cm. Aici trebuie să lăsăm maşina. De la marginea parcării se văd în vale, pe un deluşor, ruinele cetăţii. Era o zi numa' bună de bălăurit pentru că Sorinel se cam dădea pe după nori dar nici a ploaie nu se arăta. Am început să reorganizăm rucsacii, în ideea de a lua cu noi doar cele trebuincioase. Coarda de escaladă o lăsasem în mașina lui Răzvan fiincă coarda cea scurtă de 20 de metri ne ajungea. Din ce mă documentasem, cele mai înalte săritori aveau cam 7 metri iar asta ne ajungea chiar și pusă în două, evitând astfel să tot strângem și să intindem 70 de metri. În plus feream coarda bună de apă și noroi, care erau din belșug, după cum aveam să descoperim mai târziu. Deodată, Răzvan observă că uitase hamul pentru Maria în portbagajul mașinii sale. O privire ucigătoare din partea Mariei se abate asupra lui ca un roi de viespi al căror stup îl scormonești cu bățul. "Relax" le spun,"improvizăm noi ceva". Ne punem în mișcare și în cinci minute ajungem la cetate, care se lupta cu vegetația ce începea să pună stăpânire încet încet peste lespezile seculare.

Lăsăm rucsacii și începem să ne facem de cap: îi dăm ocol, ne cățărăm pe ziduri, pozăm și încercăm să ne imaginăm cum arăta în vremurile demult apuse. Se poate intra mai ușor prin partea nordică unde există o carare care urcă până pe zid dar și un fel de tunel pe care îl poți străbate în patru labe.

După vreo jumatate de oră petrecută în mijlocul zidurilor ne hotărâm să trecem la cel de-al doilea obiectiv. Coborâm prin partea de nord a cetății până la un fir de apă pe care îl traversăm. Ăsta ar trebui să ducă în canion însă aici terenul e destul de plat și cu multă vegetație, așa că traversăm pârâul și îl urmăm la vale, în paralel prin pădurice. Aici se observă o cărăruie pe care o urmăm până într-o poiană. Aici lăsăm fetele la taifas și ne despărțim să cercetăm zona. Răzvan pleacă oblic în sus spre ceva ce părea stâncăraie, iar eu urmez cărăruia până ce observ că aceasta coboară și ajunge să traverseze apa ca apoi să urce pe partea opusă. Instictul îmi spune că ar trebui să o iau pe firul apei și după zece metri ajung la o prima săritoare. Aici găsesc pe dreapta un piton pentru rapel care mă lămurește că am găsit intrarea în canion. Sun adunarea și începem să ne echipăm. După ce îi dau Mariei hamul meu, fac la capătul corzii un nod în opt cu o buclă destul de mare cât sa-mi strecor prin ea încheietura mâinii stângi, asiguram la piton și o pornesc la vale cu Răzvan pe post de asigurator. A fost o săritoare mica, aproximativ doi metri și foarte accesibilă, având multe prize. Partea mai puțin plăcută era că se găsea apă și noroi din belșug. Nu mă gândisem prea mult la acest aspect, mai ales că în timpul saptămânii cam plouase. De fapt mă așteptasem să fie ud dar nu chiar atâta apă. Probabil după ploi, aici se adună toată apa de pe versanți și se formează torente care probabil că au și săpat în stâncă și au dus la formarea cheilor. După mine a coborât Simona și a fost rândul Mariei să experimenteze primul rapel în natură. Răzvan ne asigura pe fiecare, apoi a coborât și el.

Între timp Simona, văzând grozăvia din jur, mă tot pistona că poate ar fi mai bine să ne întoarcem, că oare ce zice Maria, că n-ar fi bine să o îngrozim din prima ieșire, că o băgam din prima prin noroaie și alte argumente menite sa-mi taie elanul. Însă Maria părea entuziasmată și unde mai pui că se descurca chiar bine. Urmatoarea săritoare ceva mai mare era și mai dificilă de abordat. Dar o abordăm în aceiași ordine ca și prima fără probleme. Urmează apoi un fel de tobogan oblic ud, cu noroi și plini de bușteni căzuți, fără coaja și pe care lucea un fel de mâzgă ce părea lunecoasă. Și ce-ti vine să faci când vezi asemenea "loc de joacă"? Să te avânți la vale neasigurat, desigur! Că doar n-ai putea, să zicem, să aluneci și să-ți rupi ceva. Din fericire avântul mi se taie ca maioneza când aud trei voci care-mi reamintesc că sunt singurul fără ham și că ar fi înțelept ca cel care pleacă în explorare să aibă libere toate mâinile disponibile. Așa că pleacă Răzvan și eu îl asigur, dar neavând ham pun o buclă în pitonul din perete și la capătul ei gri-gri-ul (dispozitiv de asigurare în escaladă dotat cu un sistem de autoblocare) prin care trec coarda.

Şi începe să coboare încet şi atent la fiecare pas. Coarda se desfăşoară pe aproape toată lungimea dar Răzvan ajunge în cele din urmă jos. Din păcate atenţionarea sumbră a Simonei din urmă cu cinci minute se adevereşte. Ne spusese să nu tragem de tot coarda din ultima asigurare fiincă s-ar putea să nu putem trece mai departe. Stiind că ea e mai panicoasă nu am luat-o în seamă iar acum îmi doream s-o fi făcut. La capătul de jos al corzii, Răzvan se scărpina după ureche. Ajunsese la o baltă mai mare sau un heleşteu mai mic (cum vreţi să o luati) care o cotea la stânga, cu diametrul de 3-4 metri şi nu foarte adâncă, doar până la brâu. Ideea de a sării dincolo ieşea din schemă iar traversarea pe stâncă era la fel de imposibilă ca un politician român cinstit, pereţii fiind foarte netezi şi alunecoşi.

Aveam de ales între a ne întoarce încercând căţărarea pe ultima săritoare la liber (adică neasigurat) şi a continua cu certutudinea că la sfârşit vom fi nişte castraveţi muraţi numa' buni de pus în borcan. Alegem prima variantă cu promisiunea că ne vom întoarce în canion într-o altă perioadă mai puţin ploioasă.

Răzvan abandonează rucsacul şi reuşeşte să urce săritoarea pe care, deşi curgea apa, avea prize destul de bune. Urmează fetele şi apoi eu fac doua drumuri aducând sus, pe rând cei doi rucsaci.

Facem cale întoarsă către maşină, puţin dezamăgiţi dar totuşi bucuroşi de descoperirea făcută. Era încă devreme şi pe drumul de întoarcere hotărâm să vizităm şi Dino parcul de la Râşnov. Aici, în parcare, lume multă care urca sau cobora de la cele două obiective: Dino parcul şi Cetatea Râşnovului. Găsim cu greu locuri de parcare pentru maşini (între timp o recuperasem şi pe a lui Răzvan - cu tot cu hamul pentru Maria) şi o luăm la pas pe drumul pavat cu dale de piatră. Am fost plăcut surprins de cât de bine arăta parcul. A făcut ceva treabă primarul în Râşnov cu acest parc şi cu renovarea cetăţii ceea ce a dus la dezvoltarea turismulul în zonă dar a şi creat o mulţime de locuri de muncă pentru tineri şi nu numai. Parcul are un itinerariu prin pădure, la marginea potecii găsindu-se replici de dinozauri în mărime naturală în ordinea erelor geologice.

Dinozaurii arată fantastic de real spre bucuria copiilor care se suie pe ei sau îi trag de limbă sau dinţi. Mai există o platformă mare de lemn pe care te sui şi care vibrează simulând senzaţia pe care o simţi când păşeşte un dinozaur în apropierea ta. Unii spun că simulează un cutremur dar mie nu mi se pare așa că rămân la părerea mea. Mai există și niște căsuțe cocoțate pe piloni în care copii își pot exprima creativitatea, făcând diferiți dinozauri din din gips pe care îi colorează mai apoi. De asemenea mai e și un mic parc Aventura cu tiroliene și podețe de funii prin copaci precum și un mic restaurant cu bar. Adică cam tot ce-i trebuie unei familii cu copii pentru o dupa-amiază de distracție.

Încântați de ce am văzut prin parc ne-am continuat ascesiunea pană la cetate unde am stat și am privit apusul.

De data asta, canionul nu și-a dezvăluit secretele, dar eu sunt bucuros că voi mai avea o altă ocazie sa-l explorez.