Ce ziceţi de o tură "lejeră"?

Categoria: hălăduială

          Au trecut niște anotimpuri de când nu am mai molestat tastele pe aici însă am avut niște proiecte personale care m-au acaparat total. Mai am niște restanțe din 2016 de povestit și promit să ajung "la zi". Anul 2017 a fost unul sterp din punct de vedere al turelor de hălăduit și cocoț. La cocoţ am ieşit de câteva ori, în principal pe post de asigurator şi încurajator vocal, iar de căţărat doar pe două trasee.  Din primul am zburat brusc şi m-am trezit atârnând ca un ciolan afumat în măcelărie iar al doi-lea, mai simplu, l-am făcut cu morcovul de juma' de metru şi frunzele măturând pământul. Pe partea de ture, nimic notabil în afară de acestă unică ieşire pe care o voi depăna în cele ce urmează.

Se apropiau vertiginos sărbătorile de iarnă şi mult aşteptatele zile libere, iar Răzvan mă tot ameninţa cu o tură. Vre-o două le-am ratat că mă apăsau responsabilităţi casnice şi ameninţările soţiei pe principiul "cui mă laşi tu Ioane!!!?", dar asta a picat la ţanc. Propunerea a fost ceva de genul: să facem o tură lejeră şi cu oameni obişnuiţi cu muntele dar nu foarte. Sună bine însă să nu picăm în capcană! Ce însemnă în viziunea lui Răzvan "lejer"? Mulţi şi-au luat-o crezând că lejerul lor e la fel cu cel a lui Răzvan. Hai să vedem totuşi ce propune mai ales ca a zis ca vin şi alţi prieteni de-ai lui nu foarte munţomani. Propunerile  au fost: fie o urcare la cabana Mălăieşti fie o tură la Curmătura cu urcare în creastă la Turnu şi coborât din Şaua Padinei Închise pe Lehmann sau poate de la Ascuţit (dacă ne mişcăm cu talent). A fost a doua variantă. Ziua de 27 decembrie a fost cea aleasă şi a fost o zi superbă, meteorologic vorbind. Vremea a fost stabilă de ceva vreme şi nu mai ninsese de mult, aşadar fără pericol de avalanşă. L-am convocat şi pe varu' Sponzo şi ne-am dat întâlnire la OMV-ul din Bartolomeu. Din cei care au primit provocarea a apărut doar Marian dar care a adus-o şi pe Kinga. Pe cai şi drum "aţă" până la Botorog unde am lăsat maşinile. Răzvan, după cum îi e felul ţâşneşte înainte şi noi lila-lipa în urma lui. Nu e bine să pici în capcană (plin de capcane Răzvan ăsta) şi să încerci să te ţii după el că te consumi degeaba. Ideea e să mergi în ritmul tău că la un moment se opreşte şi te aşteaptă. Ştiam că şi cumnaţii Modjo şi Guigoz (sora neveste-mii) aveau în plan să urce azi la Curmătura aşa că după vreo 300 de metri mă gândesc să îi sun să văd care era planul lor. Noroc că mi-a venit acum ideea, întrucât am constatat că îmi uitasem telefonul în maşină. Numa' bine să mai fac nişte paşi în plus...şi aşa se preconiza o tură lejeră. Am recuperat telefonul şi am bobinat să ajung grupul din urmă. Ajunseseră la acea zonă unde întotdeauna se formează gheaţă şi înaintarea e greoaie. Înaintam destul de greu şi ne opream des. De menţionat că pentru Kinga era prima tură de iarnă pe munte, spre mulţumirea mea că nu trebuia să mai alerg după Răzvan. Trebuia să rămâna cineva şi cu oamenii ăştia, nu? Calm ne-am continuat urcuşul până în Poiana Zănoaga şi când să intrăm din nou în pădure iau legatura telefonic cu Răzvan care mă anunţă că ne aşteaptă de jumate de oră la cabană în timp ce se bronzează.

 Ajungem şi noi, ne apucăm de ciugulit câte ceva. Iau câteva prăjiturele de la văru' Sponzo şi păstrez masa frugală pentru când vom ajunge în creastă. Ştiu că sus în creastă s-ar putea să bată vântul şi că nu e cel mai plăcut mod de a mânca dar parcă nu aş mai pierde vremea acum, mai ales că după socotelile mele era destul de târzior. În mod clar varianta cu ajunsul până la Ascuţit a picat. Verific starea de spirit a Kingăi şi a lui Marian şi sugerez subtil că vor ajunge şi cumnaţii mei cât de curând la cabană şi ar avea cine să le ţină de urât în cazul, improbabil, în care vor decide să rămână aici. Răzvan mă combate cu o tiradă "de aici e simplu, imediat ajungem pe vârf" şi câştigă. De aici variantele ar fi: urcăm în crestă pe Turnu sau pe Lehmann. Răzvan susţinea Turnu pentru că deşi e mai abrupt câştigi repede altitudine şi e ceva mai scurt, eu mă gândeam la Lehmann, deşi o urcare enervantă, ne permitea să ne retragem oricând mai uşor decât de pe Turnu. Privind retrospectiv, Răzvan a avut dreptate. 

Pornim şi se repetă scenariul de la Botorog: unul, nu dăm nume, o ia la galop, alţii mai domol. Urcăm încet pe punct roşu pâna la punctul de Belvedere, unde luăm acasă amintiri în acele dispozitive numite aparate foto. Aici ne întâlnim cu traseul punct albastru care coboară de pe Piatra Mică. Partea bună e că sunt deja urme în zăpada destul de adâncă. La o coborâre mai dificilă ne aşteaptă văru' Sponzo cu o mână de ajutor, moment în care o zbughesc mai în faţă să am răgaz să-mi pun parazăpezile că deja situaţia o impunea. Urcuşul devine mai abrupt şi undeva mai sus printre copăcei se întrezărea o pată colorată reprezentând un Răzvan în expectativă. Cred că cânta ceva cu vocea-i melodioasă  şi suavă de cerb răguşit. Ne adunăm cu toţii în luminiş şi plecăm grupaţi până la baza stâncilor. De aici încep porţiunile mai abrupte cu cabluri. Moment de răscruce: panică!. Kingăi i se pare destul de dificil. Dacă până aici, atunci când obosea se trântea în zăpadă, de aici acestă manevră devenea la fel de riscantă ca o ruletă rusescă jucată cu patru gloanţe. În mod neaşteptat Răzvan bate în retragere şi spune că se poate întoarce cineva la cabană cu ea dacă nu se aventurează, dar intervine solemn Marian care, deşi nu mai fusese pe aici, îi spune că doar chestia asta de aici pare mai nasoală dar după aia e uşor. Şi îi iese. Cât de relativ este acest cuvânt: "uşor"! Pornim, o ajutăm să treacă de acest prim obstacol, şi cu ajutorul cablului prins în stâncă înaintăm voiniceşte. Ajungem într-un fel de jgheab de piatră şi el prevăzut cu lanţ.

 Chiar începe să îi placă. Urmează mici căţărări pe stâncă, zone de traversat şi într-un final ajugem la o trecătoare ceva mai dificilă. Pe asta chiar o ţineam minte. E o zonă în care trebuie să te caţeri vreo patru metri şi dincolo să îi cobori. Partea nasoală era că zona de urcat era spre nord, deci umbră, deci zăpadă şi gheaţă, partea bună era că şi eu şi Răzvan aveam colţari în rucsc, în caz de necesitate. Când am ajuns, Răzvan era deja sus. Hai să vedem cum o abordăm că era cam cu gheaţă. Încerc întâi prin dreapta, apoi mă sucesc pe stânga şi în final izbândesc pe mijloc. Acum problema era să o ajutăm pe Kinga. Marian şi văru' erau responsabili să îi ţină picioarele cu mâinile, să nu alunece, iar eu cu Răzvan încercam să o prindem de mâini. Faină imagine cu patru hăndrălăi care întindeau o biată fată pe stânci. Serios!!! De ce vă gândiţi la prostii? Gata! Kinga a ajuns sus. Cei doi, să se descurce că sunt băieţi mari.

 La coborâre a fost mai lejer. Apoi iar urcare printre stânci până când, într-un final a ajuns în zona cu vegetaţie.

 Până la vârf nu a mai fost mult. Ce-i drept a fost mai scurt decât îmi aminteam. Norocul nostru că nu bătea vântul, dar un nor nu prea prietenos începea să acopere singura sursă de lumină şi căldură. Ne-am aşezat totuşi puţin sub vârf şi am scos merindele să ne înfruptăm. Era 2:45 şi Marian care avea la el o consrvă de fasole cu costiţă, ţinea morţiş să o încălzească la primus. Acu' nu te poţi opune fericirii juvenile, aşa că l-am lăsat să se desfăşoare. Pe la trei şi ceva ne apucam să strângem iar el insista să facă şi un ceai. I-am promis că îi dăm noi ceai cald din termos numa' să renunţe la idee, pentru că deja era târziu şi încă cale lungă.

 Am oprit în vârf să facem clasica poză cu "iola". Nu ştiţi? Pozele alea cu "io la vârful turnu, io la mare, io la teatru". Şi am pornit pe creastă spre Şaua Padinei Închise. Zăpada era destul de mare şi înaintarea greoaie. Răzvan a luat-o înainte să bată urme şi urma linia crestei. Faptul că la fiecare pas te înfundai până la genunchi sau mai sus nu era deloc distractiv. Oare nu a mai fost nimeni pe crestă în ultima vreme de nu sunt urme? Şi totuşi...văd urme mai jos cu vreo 4 metri, adică pe unde mergea de fapt poteca reală. Am căutat un loc potrivit pentru coborâre şi deja era altă viaţă! Urma un alt vârf dar poteca îl ocolea pe curbă de nivel. Urmând poteca, am trecut pe cealaltă parte a crestei şi în curând am intrat într-o pădurice. Răzvan o luase înainte de nu-l mai vedeam dar mergeam pe urmele lui sperând că ştie ce face. Cred totuşi că mai erau alte urme după care se lua, pentru că se vedeau şi urme de beţe iar el le avea prinse pe rucsac. După hălăduiala prin pădure ieşim într-o poieniţă în care zăpada era înşelătoare. Doi paşi te afundai până la glezne, al treilea până la jumatatea coapsei şi următorul pâna la brâu. Hopa sus şi de la capăt, lucru nu prea optim şi deja cam frustrant. Noroc că porţiunea nu a avut mai mult de 100 de metri şi ne-am apropiat iar de linia crestei.

 De aici se vedea Şaua Padinei Închise de unde urma să coborâm, lucru care se cam impunea fiindcă preconizam încă vreo jumate de oră de lumină. Verific prin staţie care e poziţia grupului din spate, adică văru', Marian şi Kinga. Veneau şi ei uşurel. Soarele stătea să apună iar noi am ajuns în Şaua Padinei Închise, moment în care elanul meu se taie ca maioneza. De aici nu mai existau urme şi ca atare trebuia să ne croim singuri potecă prin covorul alb pufos. Părea un câmp minat, că nu ştiai unde şi cât de vei afunda. Probabil cine a fost înaintea noastră a coborât pe partea cealaltă, la Refugiul Diana. L-am întrebat pe Răzvan dacă ştie pe unde trebuie mers pentru că marcajul, vara, e pe pietre, iar acestea, acum, nu se vedeau. M-am liniştit după ce mi-a spus că mergem în diagonală vreo 100 de metri până dăm într-o vale, unde vom coborî direct. Ne-am luptat cu îndârjire şi am ajuns în valea respectivă. De aici lucrurile s-au îmbunătăţit pentru că în vale zăpada era destul de îngheţată, nu te afundai, puteai să cobori pe călcâie ca pe nişte trepte. Mi-a mai revenit moralul mai ales că mai era ceva lumină, oricum era clar că vom merge la frontale. La capătul văii am traversat stânga şi am continuat coborârea pe la baza stâncilor. Aici treaba mergea mai uşor întrucât nu trebuia decât să-ţi dai drumul la vale iar în cazul în care te dezechilibrai picai în zăpada afânată. Aici mi-am dat seama că Răzvan a avut dreptate. O urcare prin zăpada asta mare şi afânată ar fi fost criminală şi probabil că ne-ar fi scos sufletul şi am fi renunţat. Kinga profita de ocazie să mai aluncece pe fund, iar pantalonii o ajutau în acest sens.

 Lumina dispărea treptat şi devenea necesară punerea în funcţiune a lanternelor frontale. O scot şi mi-o montez pe freză. Răzvan ne spune nonşalant că a uitat-o acasă, Kinga nu avea iar Marian avea ceva bună doar de mers în beci după murături. Minunat până aici. Stai că o scoate văru' pe a lui că o are meseriaşă. La lanternă mă refeream. Scoate minunatul lămpaş şi cu "bucurie" constată că bateriile erau mai terminate decât cariera muzicală a lui Trăistariu. Nu-i optim! Cinci persoane la o lanternă jumate. I-am dat lanterna mea Kingăi şi am zbughit-o în faţă cu Răzvan să ajungem la cabană cât mai era o geană de lumină. Alegam efectiv la vale, mai ales că ultima porţiune era printr-o pădurice iar lumina era şi mai puţină. Făceam slalom printre copaci cu ochii beliţi după marcaje. Se întunecase de-a binelea când am ajuns la cabană. Am asteptat şi restul trupei şi am mai ciugulit ceva.

 Aici şi-a găsit obştescul sfârşit şi batonul meu Snickers, pe care îl purtam în capacul rucsacului pentru cazuri de urgenţă. L-a halit cu lăcomie văru' împreună cu apostrofarea "tu ai Snickers la tine şi nu zici nimic?". Sper că nu i-a picat rău că îl purtam de vre-un an dar am omis să-i spun. Odată remontaţi pornim la vale. De aici drumul ne e atât de cunoscut încât am putea merge cu ochii închişi, iar în cazul nostru cele două lanterne, pardon: o lanternă jumate, erau mană cerească. Coborârea a decurs fără incidente, doar mocirla de pe jos ne-a cam încurcat, mai ales că nu o vedeam foarte bine. Am ajuns la maşini şi drum lin până acasă. A fost o tură care m-a uns la suflet. Îmi era dor de o tură serioasă dar mai ales de o aventură. A avut toate îngredientele: peisaje faine, înot prin zăpadă, mers la frontală şi mai ales m-a bucurat faptul că am rezistat fizic foarte bine. Acasă, în timp ce mă dezechipam, Simona se amuza. A primit un mesaj de la soţia lu' văru': "Şi Titi umblă cocoşat prin casă că Sponzo e rupt. Aşa le trebuie dacă au vrut tură lejeră cu Răzvan". Acum stăteam şi mă întrebam dacă umbla cocoşat din cauza efortului sau poate din cauza Snickers-ului meu bătrân de un an?