Castelul Cantacuzino - Bușteni

Categoria: hoinăreală

     Sâmbătă, 23 Aprilie. Ziua Sfântului Gheorghe, adică cel cu balaurul, cunoscut ca ocrotitorul Armatei Române. De ceva vreme îmi tot stăruia în minte un obiectiv turistic, și anume Castelul Cantacuzino din Bușteni. În drumurile mele spre Ploiești și Tîrgoviște trec pe lângă indicatorul care arată drumul spre castel și îl caut mereu cu privirea printre clădirile și copacii ce mărginesc DN1, și tot timpul mi-am propus să ajung să îl vizitez. Cum, din punct de vedere meteorologic, ziua de 23 aprilie se anunța instabilă cu ploi după amiază părea că sosise ziua perfectă pentru a face cunosțință cu interioarele castelului. Cu o zi înainte m-am întâlnit cu Răzvan la sala de cățărat, și cum vremea nu era favorabilă pentru ieșit la stâncă, i-am propus vizita la Castel. El își propusese să meargă cu Maria la zilele orașului Sfântu Gheorghe, care, culmea, se desfășurau chiar în data în care se sărbătorea Sfîntul Gheorghe! Și fiindcă prima parte a zilei se anunța frumoasă ne-am gândit să mergem la zilele orașului, ca după amiază să ne desfătăm cu interioarele castelului.

Așa că a doua zi ne întâlnim toți patru, iar Răzvan ne conduce cu viteza luminii (că așa știe el să conducă) până în orașul cu nume de sfânt. Am parcat undeva aproape de zona în care se desfășura evenimentul. Acțiunea avea loc pe o stradă principală din oraș sub forma unui târg cu exponate ale meșteșugarilor locali dar și din alte zone. Poate că evenimentul era mai mult decât atât însă noi doar pe aici am hoinărit. De obicei târgurile de genul ăsta sunt pline de chestii kitch-oase dar nu și ăsta. Cred că a fost prima dată când chiar mi-a plăcut un astfel de târg. Erau tot felul de chestii, de la obiecte de artizanat gen sculpturi, costume și pălării tradiționale la săpunuri naturale, turtă dulce și altele. Am facut ceva cumpărături pentru apropiatele sărbători pascale pentru nepoți și alte rude ce trebuiau cadorisite.

După isprava asta ne-am suit iar în mașină și ne-am  întreptat spre Bușteni. Ne-am oprit nițel pe la Răzvan unde am băgat pe instalație că ora prânzului se făcea auzită prin burțile noastre. Acum am trecut eu la volan, dar cu burțile pline și în legănatul molcom al mașinii, pasagerii mei s-au dedat la un somnic. Până la destinație am prins și un ropot de ploaie, destul de consistent dar care, din fericire, s-a oprit repede. După intrarea în Bușteni, mergând spre București, după gară trebuia să facem prima stradă la stânga, dar pe mijlocul străzii erau puse niște separatoare pentru a nu se crea blocaje. Am fost, deci, obligați să mergem înainte și să căutăm un loc în care să putem face o "românească". Am trecut calea ferată și deja castelul se vedea în toată splendoarea lui. De fapt nu chiar în toată, pentru că acesta găzduia în perioada respectivă și o expoziție Marc Chagal și un imens banner acopera o aripă a castelului.

Acest castel a fost construit la cererea prințului Gheorghe Grigore Cantacuzino zis și Nababul, fost ministru al României, și a fost terminat în anul 1911. 

Până în 1948 a aparținut familiei Cantacuzino ca apoi să fie naționalizat. După naționalizare a fost golit de toate piesele de mobilier și tablouri de valoare și apoi transformat in sanatoriu TBC. Este format din patru corpuri: corpul central, pavilionul de serviciu, pavilionul administrativ și capela și este înconjurat de un parc cu mici cascade și fântâni arteziene. (Sursa adevarul.ro/locale/ploiesti/foto-celalalt-castel-valea-prahovei-castelul-cantacuzino-busteni-popas-taie-rasuflarea-1_51835f59053c7dd83f6bcf64/index.html și ro.wikipedia.org/wiki/Castelul_Cantacuzino_din_Bu%C8%99teni ).

Am parcat pe o străduță aproape de castel și am intrat pe poarta acestuia. La ghereta de bilete am aflat urmatoarea grupe de turiști intră abia peste 40 de minute. Puteam alege doar turul castelului sau turul și expoziția Marc Chagal. Fetele păreau că nu vor să guste arta cu pensule și vopseluri, însă eu cu Răzvan am zis că n-ar fi rău să ne mai culturalizăm nițel, așa că noi am luat turul complet. Dar până să intrăm am vizitat împrejurimile castelului.

 În față era o terasă pe care puteai consuma o cafea sau alte produse de bar, admirând în același timp și superba priveliște a Bucegilor. Deja îmi închipuiam cum ar fi să-ți bei dimineața cafeaua pe terasa aia și să vezi munții culorați de lumina caldă a răsăritului. Cred că ar merita să vii odată numai pentru a face asta.

Când se apropia vremea pentru următorul tur de castel, ne-am strâns o ceată de vizitatori în holul mare. Aici, pe un perete imens era schițat un arbore genealogic al familiei Cantacuzino, incepând cu Mihail Cantacuzino (zis și Șeitanoglu) până aproape de zilele noastre. Pe la mijloc găsim și o poză a Nababului. Și gata! Intrăm! Interioarele spațioase își dezvăluie farmecul.

 Într-adevăr nu existau mobile dar parchetul, ușile sculptate, șemineele și mai ales tavanul din lemn sculptat și pictat sunt adevărate opere de artă. De asemenea sunt de admirat și vitraliile.

 Ghidul ne poartă cu poveștile sale pe vremea când castelul aparținea celui ce l-a construit și ne face să ne închipuim cum arăta în acele vremuri, mobilat și populat.

 Trecem pe rând prin mai multe încăperi care au fost, birouri, dormitoare, biblioteci, săli de primire a oaspeților și ajungem în cele din urmă în magnifica sală de bal. Aici pereții sunt pictați cu portrete în mărime naturală a unora din membrii familiei Cantacuzino.

 Se pare că pe vremea comuniștilor cei care au renovat castelul au primit ordin să radă toate picturile și să zugrăvească peste într-o singură culoare. Dar muncitorii nu au comis acest sacrilegiu și au ales să acopere picturile originale cu straturi de ziare peste care apoi au tencuit și au zugrăvit. Astfel au fost salvate picturile din acestă încăpere și după revoluție au fost scoase la iveală de restauratori. Turul s-a încheiat cu ceea ce fusese odată bucătăria. De aici cei care plătiseră doar turul castelului (printre care și fetele noastre) au ieșit în timp ce cei care doreau să vadă și expoziția Marc Chagal au continuat într-o altă aripă a castelului. Aici se vedea clar că fuseseră saloane ale pacienților fostului sanatoriu. Pereții erau acoperiți de vopsea în ulei de culoare verde specifiă instituțiilor comuniste. Din fericire tavanele au rămas cele originale.

 Surpriza plăcută a fost că la turul expoziției am avut și o doamnă ghid care ne-a explicat foarte frumos toata simbolistica și tot ce a vrut să surprindă artistul în cele 150 de tablouri care constituiau expoziția. Mare noroc am avut cu acestă doamnă pentru că sunt sigur că nici eu și nici Răzvan nu am fi înțeles mare lucru. Turul s-a încheiat și am ieșit prin camera în care se vindeau suveniruri. Pe fete le-am găsit în mașină tăifăsuind.

După atâta cultură evident că ne-a luat foamea și am căutat să ne potolim și acest imbold. Exista, desigur și opțiunea de a lua masa la restaurantul de la subsolul castelului însă am observat destul de multe "condimente" în lista de prețuri așa că ne-am gândit să căutăm ceva mai pământesc. Pe Valea Prahovei, evident, opțiunile erau multe, dar am optat pentru un restaurat unde mai mergeam când ne întorceam de la vre-un cocotz, unde știam că se mănâncă bine. E un restaurat vis a vis de Petrom-ul din Predeal cu săbii, scuturi și topoare de luptă pe pereți. Eu fiind un mare fan al armelor "albe" am fost foarte bucuros de alegerea făcută. Și am ales bine pentru că mâncarea a venit foarte repede și a fost foarte bună. Iar prețurile pământești.

Apoi, cu burțile puse "la cale" ne-am așternut la drum spre casă. Pot spune că a fost chiar o experiență interesantă și că din când în când mai merită să vezi astfel de obiective turistice mai ales în zilele ploioase. Cred că avem multe astfel de obiective care, din păcate, nu sunt foarte cunoscute. Dar mai caut!