La cocoț în Dâmbovicioara

Categoria: cocotz.

      Iunie. Vara și-a intrat de-a binelea în drepturi și era vremea să-mi mai scot șuncile la stâncă. Nu de alta dar căldurile din ultima vreme reușeau poate să mai topescă din stratul de "balast" ce mă trăgea în jos. Am aflat că, în ciuda tuturor schimbărilor din lume, legea gravitației încă e în vigoare. Am mai ieșit la stâncă o singură dată anul ăsta, la Solomon la "Merișor" și atunci am cățărat un 6a și un 6a+, parcă. Mă impresionase pe retină un articol de pe net despre niște trasee de cățărat în Dâmbovicioara și sosise vremea pentru ceva nou, cel puțin pentru mine și Răzvan. Așa că vineri seara, la întrunirea de la sala de cocoț, i-am lansat propunerea care a fost primită cu bucurie. Pe principiul "Orice, numa' de cățărat să fie". Astfel, duminică dimineața, am pus țara la cale. Răzvan a dat sfoară în țară, adică în comunitate, și au mai răsărit doritori. Prin urmare eu și Simona urma să-l "pescuim" de pe drum pe Alin și urma să ne vedem la OMV-ul din Bartolomeu cu Răzvan și Micuțu. În ultima clipă am scos de pe net topo-ul și i-am dat print. A naibii imprimantă, deși am vrut un print alb-negru, ea s-a încăpățânat să scoată color! La fața locului am constatat că gașca mai dospise cu încă doi membrii: Cosmin și Victor. Așa că eram gașcă serioasă. Urma să speriem Dâmbovicioara. După o scurtă aprovizionare cu de-ale gurii în Râșnov ne-am așternut la drum. Între timp, Alin îmi povestise că sâmbată cică a avut loc un concurs de cățărare în zonă și deja îm închipuiam lume multă, corturi, aplauze și microfoane "Atenție, atenție, atletul Agățescu a pornit în traseul "Ultrabicepși" (oare există?). Am început să coborâm serpentinele spre Podul Dâmbovicioarei, şi odată ajunşi aici, am cotit drepta spre Dâmbovicioara şi Peştera Dâmbovicioarei. Drumul se îngustează după vre-un km şi asfaltul dispare, dar continuă prin chei cu peisaje spectaculoase. Pe aici, lume multă, turişti, dar ce m-a enervat foarte tare a fost zona din faţa peşterii. Nu mai fusesem de câţiva ani pe aici, iar în zona de la intrarea în peşteră se construise un mega restaurant cu etaj extrem de kitch-os. Adică pe principiul românesc, dacă tot am venit sa vizităm un obiectiv turistic să băgăm şi la maţ ceva. Probabil că vederea stalactitelor şi stalacmitelor provoacă o foame crâncenă ce necesită o ceafă cu cartofi prăjiţi. Noroc că nu trebuie să ne oprim aici şi îi dăm bice în continuare. Zona este foarte frumoasă, numa' bună de plimbări, unde mai pui că prin chei bate şi un vântuleţ bine venit în zilele caniculare. Sunt destul de multe pensiuni la care să te cazezi aşa că încep să înţeleg fluxul de turişti, dar nu şi restaurantul din gura peşterii. Într-un final am ajuns la locul cu falezele pe care le căutam. Am parcat maşinile pe malul apei, mai la umbră şi am început cercetarea zonei în paralel cu ceretarea schiţei topo pentru a vedea ce trasee ne-ar convenii mai mult pentru început. Zonele se înşirau pe partea stângă în direcţia de urcare, astfel: Amfiteatrul Dracilor, Faleza Sticla, Pintenul Muierii, Faleza Salvamontiştilor şi La Şoricel. Singura zona cu umbră în acel moment al zilei era Faleza Salvamontiştilor dar aici erau doar trei trasee: 5a, 5b şi 6a, (în topo din 2014, cel descărcat de mine, se pare că sunt mai multe) considerate prea uşoare de băieţi aşa că am mers mai sus spre La Şoricel. Pe partea dreapă, dincolo de apă era o zona cu iarbă unde se lăfăiau câteva corturi şi o gaşcă de căţărători, fete şi băieţi. La faleza cu nume de rozător erau trei trasee: Micuţa Alexia (6c), Mr.Bean (7c) şi Regen Mouse (6a). Aici ne-am aşezat tabăra temporară şi ne-am împrăştiat catrafusele. Peste apă, mai sus de noi, era o pensiune şi în apropiere şi două căsuţe de vacanţă foarte cochete. Recunosc că mi-ar place aşa ceva.

 Alin s-a avântat pe 6c asigurat de Micuţu' iar Victor pe 6a asigurat de Cosmin.

Alin, deschizător de drumuri

Victor, în luptă cu stânca şi soarele

 Eu cu Răzvan am rămas pe tuşă să privim cu "ce se mănâncă" treseele în cauză. Pe Micuţa Alexia pasul era în ultima porţiune unde se făcea o serie de mişcări mai dure, dar odată ce învăţai succesiunea devenea mai simpu. Necesita, însă, suficient de multă forţă pentru a ţine prizele respective altfel totul rămânea la stadiul de teorie. Pe Regen Mouse, Victor urca voiniceşte însă după trei sferturi de traseu se dă bătut, şi nu din cauza dificultăţii tehnice ci din cauza soarelul ucigător. Nu-i prea plăcut să tragi de prize când soarele te bate în cap cu îndârjire iar stânca dogoreşte şi ea ca un cuptor. Urmez eu, că lui Cosmin i se părea că mă plictisesc. Îmi mai iau vreo trei bucle şi încerc să mă mişc cât mai repede să nu-i dau ocazia lui Sorinel să mă toropescă. Traseul urcă 3-4 metri vertical, ca apoi să o ia diagonal stânga pe sub o surpblombă până la un mic hornuleţ. Aici, după ce ieşi, ajungi pe un fel de prag cu vegetaţie. Numai bun să te odihneşti şi să-ţi faci planul pentru următoarea porţiune. Urma un turn destul de spălat (fără prize) pe care am găsit de cuviinţă să îl abordez prin dreapta. După ce am bâjbâit după prize ceva vreme, am smuls vreo câteva că era destul de friabilă zona, am izbândit să ajung sus. Însă aici: iaca poznă! Nu se întrezărea nici un inel de top. Măturam stânca cu privirea, însă în zadar, nu-l găseam şi pace! Am urcat până pe vârf şi l-am găsit pe partea cealaltă a stâncii. Am asigurat cu cele două bucle rămase şi m-am lăsat coborât în rapel. Din păcate poziţia inelului de top dincolo de vârf făcea coarda să se frece destul de tare. Cosmin, aproape că trebuia să împingă coarda. Cumva, ajutat de tonajul propriu, am aterizat la sol, însă apoi coarda s-a blocat şi a trebuit să ocolesc stânca prin spate ca să o eliberez. Următorul care a urcat a fost Răzvan. A fost nevoit să pună în top un anou mai lung cu o buclă, astfel încât punctul de ancorare a corzii să fie dincoace de vârful stâncii pentru a evita frecarea. Au urmat pe rând Cosmin şi din nou Victor.

Cosmin pe Regen Mouse

Răzvan ţinând cartea şi Victor la hornuleţ

 Pe celălalt traseu Alin şi Micuţu au reuşit să găsească mişcarea şi l-au făcut. Au urmat runde în care l-a încercat Răzvan, Cosmin şi eu. M-am lăsat convins să încerc deşi nu eram prea în formă şi 6c e undeva la graniţa priceperii mele. Am urcat fără probleme până în ultimul sfert unde era, de fapt, pasul (zona dificilă, cu schepsis). Aici aveai de făcut o trecere spre dreapta, cu prize bunicele la picioare, cu mâna stângă țineai o laterală iar cu dreapta o piatră încastrată cam de mărimea unei mingi de ping-pong. Poate ceva mai mare și cu colțuri. Trebuia apoi să te deplasezi în dreapta, la mână aveai o gaura adâncă dar care era destul de spălată. Acolo singurul lucru pe care îl puteai ține era o rigletă (priză pe care o ții cu vârful degetelor) aflată în capătul drept al găurii și care trebuia ținută pe triceps, adică să tragi de ea spre exterior, spre dreapta. De aici, te poziţionezi pe picioare şi asiguri cu mâna stângă. În prima fază nu am găsit rigleta şi am căzut. Apoi am reuşit să asigur. Următoarea secvenţă: din rigleta de la mâna dreaptă şi priza laterală de la stânga (destul de mică şi ea) trebuia să-ţi poziţionezi picioarele cât mai sus şi apoi să te ridici şi să prinzi cu stânga o "carte" (o priză pe care o ţii ca şi când ai lua Dicţionarul Limbii Române de pe un raft plasat sus). Apoi ridici iar picioarele şi deasupra "cărţii" găseşti o "rangă"(priză mare, adâncă). De aici în sus era destul de uşor. Mie, însă nu mi-a ieşit secvenţa asta, oricât am încercat şi oricât mă încurajau băieţii.

La naiba! Nu ajung la carte (n-ai carte, n-ai parte) 

Acum, că mă gândesc la rece, bag de seamă că a fost un blocaj psihic. Cred că nu îmi punem bine picioarele şi nu ajungeam la carte. În mintea mea dejnădejduită nu vedeam prize de picioare şi nu mai reuşeam să ţin nimic. În capul meu urla: nu poţi, e prea greu, şi dacă ajungi la carte nu poţi să o ţii, şi tot "încurajări" de genul. Oricâte sfaturi primeam de jos nu reuşeam să mă concentrez aşa că am cedat şi m-am cerut jos. Alin şi Miciţu l-au facut destul de uşor. Răzvan, în schimb, reuşea să-l facă pe bucăţi dar nu reuşea să-l lege (să-l facă cap-coadă) fără să cadă în coardă. De fiecare dată, la pas, încurca planul. Ce-i drept că la un moment i s-a rupt o priză pe care se baza în planul lui şi a trebuit să schimbe strategia.

Cosmin în pasul de la Micuţa Alexia

 Între timp, Micuţu s-a opintit o vreme şi pe 7c, însă după "ţ" încercări (unde ţ e număr din mulţimea numerelor naturale) a cedat fizic şi phihic.

Soarele se deplasase binişor după creastă astfel încât au ajuns la umbră şi celelalte faleze aşa că am zis să încercăm ceva şi pe acolo. Ne-am oprit la Amfiteatrul Dracilor. Aici, la mijlocul falezei, se vedea un uriaş intrând de grotă dar care s-a dovedit a nu fi foarte adâncă. Eu cu Răzvan, Alin şi Micuţu ne-am dus în dreapta grotei iar Victor şi Cosmin la faleza Sticla unde s-au dat pe un 6a şi un 6a+. Micuţu a urcat asigurat de Răzvan pe Sfânta Filofteia (6c) iar eu l-am asigurat pe Alin pe Sfântu Petru, un 6b destul de lung, 28 de metri. Micuţu s-a dus "blană" şi Alin la fel, deşi în unele zone a stat destul de mult. Alin e un căţărător bun prin urmare am tras concluzia că sunt şi nişte zone cu probleme. La coborâre, Alin mi-a spus că e un traseu fain, doar că trebuie să fiu atent la picioare, se merge mult pe poziţionarea picioarelor. Am pornit. Prizele erau generoase şi avea destule locuri de odihnă. După prima treime am intrat în impas. Aveam de trecut o surplombă. Sub ea erau destule prize întoarse (prize pe care le tragi de jos în sus) cât să poţi să-ţi ridici picoarele cât mai sus. M-am ridicat dar după surplombă nu găseam prize. Ba uite una acolo sus. Mă întind şi ajung dar era numai de două degete (maxim trei dacă le ai mai subţiri). Insuficient. Îmi amintesc că Alin a ocolit prin stânga şi mă uit acolo. Aha! Şi aici un buzunăraş dar tot de două degete, şi nu prea adânc. Încerc să mă trag de cele două prize dar simt că îmi scapă şi iar simt că intru în starea aia de pe Micuţa Alexia. Cobor până pe prag să mă odihnesc şi încep să mă mustrez. Ce naiba te laşi aşa uşor! Nu cred că esti atât de praf!. Mă odihnesc, îmi sterg mâinile de pantaloni că erau pline de praf negru de pe stâncă şi totul devenea alunecos. Încep să mă concentrez şi să-mi amintesc de ce mi-a zis Alin: "trebuie să mergi mult pe picioare". Pornesc din nou, ajung în cele două prize şi văd în stânga un prag cam cât o jumătate de palmă. Perfect! Pun piciorul stâng acolo şi rulez pe el. Gata am trecut. Băiat bun Alin! E foarte important să îţi păstrezi calmul, că dacă nu, ratezi prize foarte bune. Aşa am păţit mai sus când căutam cu înfrigurare prize şi după ce m-am calmat am găsit o rangă chiar la nasul meu. Au urmat praguri, zone mai expuse, panică dar în final am ajuns aproape sus. Aici aveam de urcat o burtă, deasupra stâncă spălată şi topo în dreapta la vreo 2,5 metri. Eram iar în impas dar m-am enervat că nu era să mă înec ca ţiganul la mal. Am găsit nişte prize mici la mâini şi un prăguţ la picioare şi m-am săltat. Apoi efectiv am mers în patru labe până la perete unde am găsit prize şi am traversat până la top. Gata! Puteam spune că am făcut 6b "la vedere". Am coborât fericit. Între timp băieţii au tot făcut schimb de trasee, unele au ieşit, altele nu, dar a fost o ieşire la stâncă fructuoasă. Oricum nici unul dintre noi nu mai fusese în zonă şi prima întâlnire cu Dâmbovicioara a fost de bun augur. Cu siguranţă o să mai venim deşi e o zonă destul de departe de Braşov. Ar merita mai bine să stai vre-o 2-3 zile cu cortul sau la pensiunile din zonă. Dar eu mă plâng de distanţă? Ce să zică alpiniştii din Bucureşti care fac deplasări lungi ori de câte ori vor să se caţere?

Ziua de azi mi-a arătat clar că am nevoie să mai lucrez la anduranţă, la psihic dar mai ales la reducerea "balastului". Să mă apuc de treabă, zic!